Cronică: Două lozuri

Regia: Paul Negoescu

Gen film: Comedie

Durată: 86 minute

IMDb: 8,3 (Nota mea: 10)

            Dacă I.L. Caragiale ar fi trăit în zilele noastre cam aşa ar fi fost interpretată schiţa „Două loturi”. Regizorul şi scenaristul Paul Negoescu a reuşit să facă o adaptare modernă, comică şi plină de dinamism a ideii din povestea iniţială.

            Chiar dacă filmul a apărut de ceva timp în cinematografe, am fost plăcut surprinsă să constat că sala era plină, iar publicul extrem de variat: de la copii, la oameni în vârstă. Această imagine mi-a dat de înţeles că cinematografia românească mai are o şansă prin acest nou val de regizori, că se pot face lucruri frumoase şi la noi în ţară. Şi cel mai important, oamenii au început să consume calitate. Mie mi-a plăcut de când mă ştiu filmul românesc, iar tot ceea ce mi-e dat să văd mă face să cred că nici în continuare nu se va schimba acest aspect. Aprope că devine un trend să priveşti filme made în Romania, faţă de alţi ani în care ţi se râdea în faţă la pronunţarea oricărui titlu (chiar dacă şi atunci erau filme foarte bune).

            Am râs, am râs cu lacrimi, am râs de râsul oamenilor din jurul meu care erau amuzaţi de glumele extrem de inspirate ale personajelor (spot publicitar: Pentru o viață sănătoasă a se râde cel puțin opt minute pe zi!). Dacă ar fi să rezum filmul, aş spune că prezintă veridicitate într-o ironie de extremă fineţe. Avem tipologii de personaje, tipologii actualizate vremurilor în care trăim, iar totul este gândit într-o manieră în care nimeni să nu se simtă cumva jignit.

            Pe lângă umorul incontestabil şi jocul actoricesc „de la mama lui”, mi-a plăcut foarte mult firul întâmplărilor, împărţit parcă precum într-o piesă de teatru. Nu există cadre de umplutură, totul este calitativ. În prim-plan îi avem pe Sile, Dinel şi Pompiliu. Ei joacă la loto şi câştigă. Sunt exponentele perfecte ale speciei destul de des întâlnite: românul care nu munceşte şi aşteaptă să-i cadă bani din cer. Dinel are nevoie de bani ca să-şi aducă soţia din Italia, iar cei trei pun un bilet la loto (/cârciuma din sat). Iar hazardul face să iasă fix acele numere. Problema vine abia apoi...

Dinel: Ce bilet?

            Cu câteva zile înainte de extragere, doi tipi îi fură borseta lui Dinel (Unul dintre personaje este interpretat chiar de Codin Maticiuc. Da, chiar el.). Şi uite aşa toţi trei se pun pe o urmărire demnă de cărţile poliţiste. Ei hotărăsc să înceapă căutările chiar din blocul cu pricina, în care s-a petrecut marele jaf. Multe scene din film sunt concentrate în această cladire, care mi s-a părut un fel de groapă a ororilor amuzante. Aceştia sună din uşă-n uşă şi sunt primiţi de diverse persoane: nişte puşti foarte chill cu marfă bună, nişte vrăjitoare care taie bon fiscal (la sfârşit le-au dat şi un pliant cu ofertele lor, printre care se numără şi bocitori la înmormântări), o fetiţă a cărui tată scoate cureaua, nişte prostituate care au şi răspunsul la întrebarea lor.

            Pompiliu este tipul de funcţionar din primărie, cu un oareşce cumul de cunoștințe, aşa că reuşeşte să obţină alte informaţii extrem de valoroase legate de adresa hoţilor. Bine, Pompiliu mai e şi foarte cârcotaş şi credul în teoria conspiraţiei, însă asta este o cu totul altă poveste. Astfel cei trei muşchetari ajung în Bucureşti. Şi nu oriunde, căci într-un cadru apare chiar Parcul Sebastian. Nu puteam să nu remarc ironia, au ales pentru pungaşi o anumită zonă a capitalei.

            Finalul este apoteotic. Pot doar să spun că este nevoie de foarte multă forţă pentru a ridica un frigider.

            P.S.: Trebuie să recunosc că iniţal am auzit de film din cauza vâlvei create pe internet cu apariţia lui Codin Maticiuc şi defăimarea acestuia. Sper doar că cei care au ceva de comentat în privinţa lui Codin să privească mai întâi filmul. Apare în două scene, îşi joacă foarte bine rolul şi îşi vede de treaba sa. E un om foarte inteligent, pasionat de artă şi cultură. Dar românul comentează (cam cum se întâmplă și-n film).